Zilele 10 si 11 – Barcelona – Ola, chicas!

barcelonaBarcelona ma duce cu gandul la San Francisco. Aceleasi trotuare largi. Mult verde. Cosmopolitism. Cladiri superbe. Oriunde iti intorci privirea e cate ceva care starneste admiratia. Sunt pentru a doua oara la Barcelona si acum, ca si prima data, pentru o singura zi.

Un spaniol imi spune ca ai nevoie de cel putin o saptamana pentru a descoperi orasul. Eu cred ca de o viata de om. In locul unui tur rapid de oras, prefer sa explorez un loc pentru care timpul a fost insuficient data trecuta: faimoasa Barceloneta, prima plaja dintr-un lung sir de peste 20 de kilometri.

Plaja, plina ochi in sezon, este acum ceva mai libera. Nisipul fin te imbie sa te intinzi iar apa, calma, isi pastreaza temperatura placuta pana la sfarsitul lunii octombrie. Peisajul aminteste cumva de Mamaia anilor 80 – atunci cand sezlongul era o exceptie iar singura muzica de pe plaja era cea a valurilor.

Pe cele doua diguri care avanseaza cateva sute de metri in mare, pescarii dau la peste iar indragostitii se saruta. Un batran intins pe niste cartoane asezate pe stanci, se bronzeaza.

barcelona1
In imediata vecinatate a plajei se afla o serie de restaurante cu specific mediteranean, un paradis al iubitorilor de preparate pe baza de peste si de fructe de mare dar si de paella.

Indiferent de ce va comanda ulterior, spaniolul isi incepe masa cu gustari usoare – tapas: masline, jambon si paine crocanta peste care toarna un strop de ulei de masline. Dintre toate restaurantele, am testat Can Majo iar rezultatul a fost mai mult decat satisfactor.

barcelona2
Dupa o zi petrecuta la nivelul marii, seara poate fi incheiata la … inaltime, in Montjuic, la Centra Comecial Arenas. Nu neaparat pentru shopping ci pentru o vedere spectaculoasa a Pietei Espana, luminata feeric, dar si pentru o cina cu specific spaniol la Mussol, unul din restaurantele aflate pe terasa.

Cladirea in sine este spectaculoasa si are o poveste aparte. Vechea constructie era atat de darapanata, incat a fost nevoie de stalpi hidraulici pentru a o putea sustine in momentul construirii parcarii subterane.

Investitia a fost costisitoare, astfel incat, in mod exceptional, proprietarului implicat in industria cinematografica, i s-a permis sa modifice o cladire istorica si sa o transforme intr-o galerie comerciala.

Noaptea cea mai lunga

barcelona4Nu unul ci doua autocare pornesc in aceasta seara catre Paris din Autogara Barcelona Sants. Calatorii asteapta incolonati, in sir indian, ca soferii sa inceapa imbarcarea. Sunt trei de data asta. Pe unul il recunosc – un tip bine legat dar scund pentru un barbat, cu fata negricioasa si ochi mari, care stau sa-i iasa din orbita.

Poarta un tricou, o pereche de pantaloni negri, care se opresc in dreptul gleznei si bocanci. Am o strangere de inima – cu o zi inainte, pasager ca si mine in cursa catre Barcelona, mi-a ordonat sa ma asez pe scaun. Deranjat probabil de faptul ca i-am facut semn sa isi dea jos picioarele incaltate de pe spatarul scaunului pe care statusem pana atunci. In seara asta insa, este amabil si zambitor. Asa cum avea sa recunoasca mai tarziu, acum stie ca sunt ”cineva” si nu doar un simplu pasager. Asteapta ca ceilalti doi sa isi termine tigara si deschide autocarul.

Urc. Primul rand de scaune este ocupat de bagaje. La fel si urmatorul. Imi gasesc locul abia pe al treilea. Ma asez la geam, la fel ca in copilarie. Prin dreptul meu se perinda tot felul de oameni. O fetita mulatra cu codite impletie si rucsac roz.

O femeie imbracata in straie arabesti, cu batic pe cap. Barbati de culoare, cu geci bufante si priviri iscoditoare. Un domn mai rotofei, pe la vreo cincizeci de ani, care a lasat la cala doua bagaje enorme, in care ar fi incaput cu usurinta. Imgiranti care abia asteapta sa isi vada familiile. Zilieri fericiti ca si-au gasit o slujba care sa le aduca o bucata de paine si un acoperis.

Suflete pentru care viata se reduce la supravietuire. Umbre intr-o nesfarsita vale a plangerii, pentru care acest drum cu autocarul este un miracol. Despre acesta iti vor povesti ei si nu despre scaunele tari, inghesuite, minuscule.
barcelona5
Nici despre felul gregar de a fi al soferilor, care vorbesc ore in sir, tare si repede, tulburandu-se somnul. Presupunand ca observa aceste detalii, nici unul dintre pasageri nu indrazneste sa se planga. Sa solicite o oprire sau sa mearga la toaleta din interiorul masinii.

Sa ceara sa fie mai cald. Sa ceara un loc mai in fata pentru ca, la urma urmei, o viata de om face mai mult decat valiza unui sofer. Dar poate ca il invidiaza in secret pe soferul negricios care si-a amenajat un pat confortabil, pe doua scaune, din patura si perna aduse de-acasa intr-o traista de rafie.

Ma sucesc si ma invartesc, pufnesc si ma-nrosesc (ca de fiecare data cand ma enervez) si, in cele din urma, glasurile sparte ale celor doi negri guralivi din spatele meu, picioarele intinse pe valiza ale soferului cu camasa alba, luminile farurilor si muzica din casti se amesteca intr-o pasta vascoasa , neagra, care ma invaluie, ma ametesc si imi inchid pleoapele.

Paris, j’arrive!